Copiii – provocare

Orice părinte și orice profesor se simte bine când copilul îl ascultă, îl urmează, îl confirmă ... E ușor să te atașezi de copiii „buni” (etichetă pusă adesea) și să preferi să te ocupi de aceștia – întrucât ei confirmă adultul ca fiind persoană „bună” la rândul său, competentă, capabilă să influențeze și să educe copilul. Dar ce ne facem cu copiii care prin comportamentul sau felul lor de a fi nu ne ascultă, nu ne urmează, nu ne confirmă? Acei copii pentru care nu avem soluții rapide, simple ori, dacă le găsim pe moment, ele par să nu fie eficiente pe termen lung? Cum ne descurcăm cu acei copii/adolescenți care, prin felul în care primesc oferta noastră, ne fac să părem „răi”, la rândul nostru, adică insuficient de buni, de pregătiți în a rezolva problemele sau lipsiți de control în a gestiona stresul indus de confruntarea cu problemele?

O cale de a evita disconfortul psihic în astfel de situații în care nu găsim soluții este aceea de a ne detașa și de a lăsa problema exclusiv în ograda celuilalt: copilul înșuși, părinții, alții, sistemul ... E adevărat că toți acești factori care intră în categoria „nu eu” creează, mențin și complică problemele. Și că uneori chiar nu avem soluții majore la dificultăți provenind din circumstanțe/decizii pe care nu putem să le controlăm.

Însă, conform zicalei „ceea ce nu te omoară, te întărește”, acești copii-problemă, cum sunt numiți, ar putea fi văzuți și ca provocăndu-ne să ieșim din rutină, din confort, din „prea puțin” și „prea repede”. Comportamentul lor, da, ne provoacă autoritatea și liniștea, dar prin asta este posibil să ne șlefuiască și răbdarea, să ne stimuleze creativitatea. Copiii - provocare ne oferă ocazia să căutăm în noi și în ceilalți (colegi, părinți, copii chiar), resurse pe care nu credeam că le avem și de care am putea fi mulțumiți, în final ...