Povestea de azi este o mărturisire a poetei Ana Blandiana
(fragmente din „Coridoare de oglinzi” - de pe www.liternet.ro)
„M-am întrebat adesea ce este mai important într-o luptă: faptul că ai purtat-o sau felul în care s-a terminat. Și, oricât ar părea de ciudat, de fiecare dată am ajuns la concluzia că, indiferent de soluția încleștării, esențială rămâne încordarea de a fi participat la ea. N-am regretat nici o înfrângere. Mai mult: există în mine un plan în care înfrângerile nici nu ajung decât sub forma unor raze lungi, generatoare de aureole și sensuri. Amintirea luptei, cu riscurile și pierderile ei, mi se pare de fiecare dată întăritoare în sine, tonică prin simpla sa existență. De altfel, biruitoare sau nu, nu există luptă zadarnică, nu există suferință zadarnică. Oricât de neagră, oricât de fără speranță, o suferință te îmbogățește sufletește; oricât de pierdută, oricât de dezastruoasă, o luptă reprezintă un câștig și o victorie asupra propriilor spaime. Banalului adevăr că viața e o luptă, i se adaugă descoperirea că lupta e viață și că trebuie să dovedim fără odihnă, clipă de clipă, că suntem vii.
Nu țin minte când și cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice întâmplare e o experiență și orice experiență un câștig, dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când - îmi amintesc - mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învățat ceva și astfel o să cresc fără îndoială mai repede. În orice caz, nimic nu m-a clintit în ciudata mea credință și, dacă timpul trecând, a reușit totuși să schimbe ceva, nu esența ideii mele a reușit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mie se întâmplă un necaz, mă consolez cu gândul că am mai învățat ceva și astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.
A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piața, a întâlni un prieten, a fi nedreptățit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situații magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi, iată o fascinantă terapeutică, iată o soluție”.
(sursa poveștii: www.paxonline.ro - Povești terapeutice)
Nu țin minte când și cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice întâmplare e o experiență și orice experiență un câștig, dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când - îmi amintesc - mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învățat ceva și astfel o să cresc fără îndoială mai repede. În orice caz, nimic nu m-a clintit în ciudata mea credință și, dacă timpul trecând, a reușit totuși să schimbe ceva, nu esența ideii mele a reușit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mie se întâmplă un necaz, mă consolez cu gândul că am mai învățat ceva și astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.
A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piața, a întâlni un prieten, a fi nedreptățit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situații magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi, iată o fascinantă terapeutică, iată o soluție”.
(sursa poveștii: www.paxonline.ro - Povești terapeutice)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu