„S-ar zice că, de la o vreme, competența noastră supremă e
disperarea. De la mica disperare cotidiană până la teoria catastrofei,
de la „marginile” disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate) până
la „culmile” ei (isterie, apostazie, resemnare bolnăvicioasă). Am
obținut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici
un motiv de speranță. Speranța ne apare, când vorbim astfel, ca o
virtute condiționată. Adică o virtute care nu subzistă decât „cu motiv”,
sau „în anumite condiții”. Dar este virtutea, în general, compatibilă
cu determinismul conjuncturilor? E ca și cum ai spune: „sunt curajos
numai dacă mi se dau garanții de imortalitate” sau „nu mai am nici un
motiv să fiu bun”. A-ți piede speranța când circumstanțele nu o mai
motivează e a nu fi avut-o niciodată și, în orice caz, a nu fi reflectat
niciodată la sensul ei. A-ți pierde speranța nu e un accident provocat
de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eșec al sufletului, chiar
dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune
speranței din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria,
stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranței nu putem învinovăți pe
nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă, la
sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în
prezența unui duhovnic ...
Definită corect, speranța nu are nimic
de a face cu fericirea. Pentru cel căruia nu-i lipsește nimic, problema
speranței nu se pune: ce vom mai ști despre speranță, în clipa când vom
intra în Paradis? Absența speranței, poate fi, așadar, trăită în cheie
nocturnă, ca disperare, și în cheie diurnă, ca speranță împlinită, ca
suficiență a îndestulării. Prezența speranței, în schimb, e de negândit
fără experiența simultană a lipsei, a precarității, a unei ambianțe
dezesperante. Speranța e, în definitiv, un corelativ al carenței. Ea își
dă întreaga măsură, sau cel puțin măsura ei de virtute creștină, când
nici un „motiv” lumesc nu o mai justifică. Întrucât temeiul speranței
(ca și al credinței) e exterior lumii contingente, nimic din lumea
contingentă nu o poate disloca. Când speri, speri ca Avraam, „împotriva
oricărei speranțe” (cf. Romani, 4, 18). Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda
faptului că nu ai de ce. Speranța nu e replica veselă pe care o dăm
unei promisiuni. E mai curând felul omului credincios de a reacționa la ocultarea
promisiunii: e o adecvare la rău. De aceea, speranța fără fisură e o
virtute rară. Căci răul absolut, fără fisură, e și el rar. Există însă,
uneori, o evidență a răului, o carnalitate a lui, care îi conferă o
oarecare tentă de absolut și dă speranței adevărate șansa de a se
manifesta. Speranța refuză să considere evidența răului drept realitate
a răului. În plan metafizic, ea e un mod de a confisca răului orice
valoare de adevăr. Tot ce subminează speranța e fals. Numai ceea ce o
întreține e adevărat. Mi se va spune că mă complac în abstracțiuni. Și
că frigul de pildă, deși subminează speranța, nu e fals deloc! E tăios,
substanțial, de nesuportat. Așa e. Dar speranța nu e o virtute nătângă, o
măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig, sau că frigul e
bun. Ea își poate permite să bombăne, să fie prost-dispusă și, în orice
caz, să dârdâie. A-ți păstra speranța în ciuda frigului nu e a te
iluziona că frigul nu există. Continui să dârdâi, Dârdâi și speri! Omul
care disperă e infinit mai nerealist. El face conexiuni enorme: din
existența acută a frigului, el induce, de pildă, inexistența lui
Dumnezeu sau lipsa de sens a vieții. Omul care speră ia frigul drept
frig. Și socotește că ceea ce e esențial în alcătuirea sa omenească nu
atârnă de această „rece” constatare ...
Potrivit Evangheliilor,
salvatorul lumii, speranța ei ultimă, și-a făcut apariția iarna, într-o
iesle încălzită numai de răsuflarea vitelor. Așa se strecoară, uneori,
soluția în istorie: în chip discret și mizer. Frigul nu e, în cazul
acesta, frig pur și simplu, ci o parabolă a lumii. Iar a spera nu e
nimic mai mult decât a fi atent la aburul cald al respirației tale, în
care se amestecă, ritmic, respirația vitelor cu respirația lui Dumnezeu.
(Din Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții, Humanitas, 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu