S-a întâmplat odată ca sămânța unei flori, purtată de vânt, să aterizeze pe
o cărare cu pământ puțin și plină de pietre. O pală de vânt a rostogolit-o până
a căzut printre bulgării de pământ, iar când a venit ploaia, a început să
crească. Floricica a reușit să se înalțe destul de bine pe cărare. Din păcate
însă, de câte ori încerca să se întindă mai mult, cineva călca peste ea. De
câte ori se întâmpla acest lucru, fie că era strivită o frunză, fie că se rupea
chiar vârful florii. Micuța plantă încerca iar și iar să scoată la iveală câte
o frunzuliță, sau un bobocel de floare. Numai că de câte ori acest lucru pornea
bine, se găsea cineva care să o rupă în vreun fel, fie turtind-o cu pantoful,
fie cu roata bicicletei. Până la urmă biata plăntuță s-a văzut silită să
renunțe la dorința de a se mai înălța. S-a hotărât să încerce doar să
supraviețuiască rămânând mereu la fel. Însă și acest lucru era greu, pentru că
primea prea puțin soare și prea puțină hrană.
Într-o zi, un grădinar a trecut pe acolo și a observat pe cărare mica
plantă. „Ei, ei, nu crești într-un loc prea bun”, a spus el. Tu ar trebui să te
afli într-o grădină unde să poți crește cât mai frumos.” Grădinarul a plecat
acasă și s-a întors cu o sapă și cu o găleată. Apoi s-a apucat să sape,
asigurându-se că a reușit să cuprindă toate firicelele rădăcinii fără să le
rupă. A luat planta la el în grădină, a găsit un loc cu pământ gras unde a
fixat-o, iar apoi a stropit-o grijuliu cu multă apă.
„Acuma ești într-un loc mai potrivit, Micuță Plantă”, i-a zis el. „Aici vei
putea să crești și să te dezvolți exact așa cum le este dat tuturor celor ca
tine. Și pentru că te-ai străduit atât de mult să supraviețuiești, în mod sigur
vei crește și vei deveni cea mai frumoasă floare din această grădină.”
Micuța plantă era foarte speriată. Se chinuise să stea în același loc atât
de mult timp, încât îi era pur și simplu frică acum când i se oferea această
nouă posibilitate de a se schimba total. Grădinarul a băgat de seamă că micuței
plante îi era frică, așa că i-a vorbit din nou. „AVEM VOIE SĂ NE FIE FRICĂ, DAR NU TREBUIE CA FRICA SĂ NE OPREASCĂ SĂ
CREȘTEM ȘI SĂ NE DEZVOLTĂM” a sfătuit-o
el pe mica plantă. „Pentru ca să ajungi să fii exact ceea ce poți cu adevărat
să fii, trebuie să găsești forța în tine însăți, să te îndrepți și să te
deschizi chiar tu către soare. Abia atunci vei reuși să te vezi în adevărata
lumină.”
Bietei plăntuțe îi era încă frică, dar s-a hotărât să nu scape această
ocazie, așa că a căutat și a găsit în ea însăși puterea de a se deschide spre
lumină. Foarte curând s-a ivit o frunzuliță, iar apoi un bobocel de floare,
urmate de altele și de altele. Plăntuța a căpătat încredere și a început să se
simtă mai puternică și mai curajoasă. Nu după mult timp s-a acoperit cu o
mulțime de flori minunate. Grădinarul povestea tuturor prietenilor săi despre
noua, extraordinara plantă din grădina sa. Foarte multă lume a început să
viziteze grădina ca să admire florile acestei plante atât de speciale. Planta
auzea din ce în ce mai des în jurul ei cuvintele cu care vizitatorii îi lăudau
frumusețea și își dădea seama ce mult se schimbase și ce mult crescuse. Acum că
era vindecată de tot, planta a înțeles cu adevărat că pentru ca să se dezvolte
până la frumusețea ei deplină a trebuit să aibă foarte multă încredere și curaj
ca să se înalțe singură spre soare prin propriile ei puteri.
(din Sempronia Filipoi, Basme terapeutice pentru copii și părinți, Fundația
Culturală Forum, Cluj-Napoca, 1998)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu