Mi-am dorit de multă vreme să scriu aici despre integrarea copiilor cu CES - Cerințe Educaționale Speciale - în școala de masă, integrare la care sunt martoră în calitatea mea de consilier școlar. Această integrare este, în intenție, un lucru benefic fiindcă propune aducerea copiilor cu diverse dizabilități în zona de normalitate, ceea ce îi poate ajuta să progreseze. Pe de altă parte, atunci când este făcută oricum, adică mai mult pe hârtie, devine o sursă de nemuțumire și frustrare pentru oameni, de oricare parte ar fi ei - cei integrați sau cei care vor-nu vor ar trebui să integreze.
Ce înțeleg prin a face oricum integrarea copiilor cu CES? Îmi bazez răspunsul pe ceea ce am observat în școlile de masă:
1. Copii cu diagnostic de autism sunt „integrați” în clase mari, cu un număr de elevi între 25-32
2. Profesorul/învățătorul care are astfel de copii cu autism sau cu alt gen de dificulltăți majore este singur în fața unui colectiv numeros ce trebuie format (mă refer în special la clasa pregătitoare sau clasa 1). Nu dispune de un ajutor - un alt cadru didactic care să fie specializat în lucrul cu copiii cu CES. Nu are o pregătire preliminară pentru a înțelege cum să lucreze cu acești copii. Singurele lui resurse interioare sunt bunăvoința, omenia, curiozitatea pentru a descoperi ce poate face în aceste condiții speciale, iar din exterior, eventuale sugestii din partea altor profesioniști sau cursuri la care ar trebui să meargă dacă ar mai găsi timp, energie sau chiar bani.
3. Programa nu este adaptată pentru acești copii, la fel cum nici spațiul fizic nu este adaptat nevoilor lor.
4. Toleranța părinților celorlalți elevi este de mult ori foarte scăzută și se poate întâmpla ca aceștia să pună mare presiune pe cadrul didactic pentru a muta copilul cu CES în altă clasă.
Acestea sunt realitățile de la care plec spunând că „mult înseamnă mai nimic” - atât timp cât numărul va fi mereu mare în clase, integrarea copiilor cu CES poate deveni un nou prilej de eșec și umilire pentru copii și părinții lor. Ca și soluție, indicat ar fi ca, în cadrul școlii de masă să existe clase mici: 10-15 copii maxim, în care să își găsească locul lor și copiii cu CES. Iar la aceste clase să existe două cadre didactice: un învățător și un asistent cu specializare în psihopedagogie care să fie zilnic la ore, nu cum se întâmplă acum cu profesorii de sprijin care nu pot veni decât o oră-două pe săptămână ca să lucreze cu copilul cu CES.
De asemenea, dacă învățătorii ar fi formați măcar puțin în ceea ce înseamnă autism, adhd, dislexie și alte tulburări de învățare sau de comportament, atât cât să-i ajute să își deschidă mintea și inima către copiii cu CES și să găsească modalități de educare a lor, ar însemna acel „puțin” care face diferența și înseamnă mult pentru astfel de copii. Acești învățători/profesori ar trebui cu atât mai mult prețuiți uman, profesional și social cu cât au curajul să iasă din zona lor de confort!
Știu că flori cu care nu se face primăvară există în multe locuri, în unele școli, în unele momente, la unele cursuri dedicate cadrelor didactice ... sunt acele flori din atitudinea personală a unor oameni care se implică real în a face o schimbare. Dar la nivel de politici educaționale, de conștientizare și schimbare profundă, de la bază, a condițiilor de integrare a acestor copii, e încă o iarnă rece în care ne învelim cu hârtii pe care sunt scrise cifre reci ... de școlarizare, planuri peste planuri, comitete și comisii ...
