A fost odată o prințesă care avea totul ... ei bine, aproape totul. Locuia într-un palat imens. După rege și regină, ea era persoana cea mai importantă din toată țara. Desigur, fiind prințesă, avea tot ce ar fi visat vreodată. Dacă voia ceva, tot ce trebuia să facă era să ceară și i se dădea. Fiind o prințesă a timpurilor moderne, avea toate jucăriile la modă. Avea un palat de jucărie special construit pe care îl umplea cu păpuși Barbie și cu toate accesoriile lor. Avea cele mai noi jocuri pe calculator pe care le juca pe un ecran cu plasmă ce acoperea un întreg perete din camera de joacă. Și numai acea cameră era la fel de mare cât unele dintre casele în care locuiau alte familii din regat. Și totuși, în ciuda atâtor minunății, adesea își pierdea interesul, se plictisea sau se simțea singură.
- De ce scot copiii toate aceste sunete? A întrebat-o pe doica regală într-o bună zi.
- Cred că datorită faptului că sunt fericiți, a răspuns doica.
Privind din nou copiii de jos, prințesa a spus:
- Vreau să fiu și eu fericită! Ce mă va face fericită?
Doica regală nu mai fusese niciodată într-o poziție așa de dificilă. De-ar fi putut s-o lase pe prințesă să iasă pe stradă să se joace cu ceilalți copii, prințesa ar fi putut învăța să râdă și să se distreze. Măcar dacă prințesa ar fi avut câțiva prieteni cu care să împartă poveștile sau cu care să facă unele dintre lucrurile pe care e plăcut să le faci cu amicii!
Doicii regale au început să-i treacă prin minte gânduri nu tocmai cuviincioase. Se întreba dacă prințesei nu i-ar plăcea oare să se bulgărească cu puștii de pe uliță sau dacă nu ar râde dacă ar merge in picioarele goale prin noroi murdărindu-și poate una din rochițele ei frumoase. Cum ar fi dacă nu și-ar mai face griji în privința aparențelor sau în privința a ceea ce credeau alții despre ea? Dar, desigur, acestea nu erau lucruri pe care o doică regală i le putea destăinui prințesei fără să-și piardă slujba. În plus, prințesei nu i s-ar da voie niciodată să facă acele lucruri, indiferent ce gândea doica.
Deci, ce a spus doica regală? Trebuia să se gândească la ceva pentru a răspunde prințesei. Privind în jos, gânditoare, și-a văzut pantofii și a spus:
- Dacă am putea găsi cel mai fericit copil din regat, ai putea să te încalți cu pantofii lui, poate chiar să mergi pe unde merge el, și ai afla cum e să fii fericită.
Prințesa i-a cerut imediat regelui să trimită garda sa personală pentru a-l căuta pe cel mai fericit copil din regat.
- Când l-ați găsit, a spus prințesa, aduceți-mi imediat pantofii lui!
Oamenii din garda regală au căutat și au tot căutat. Prințesa era nerăbdătoare, pe măsură ce orele se transformau în zile și zilele în săptămâni. Întreba, de câteva ori pe zi:
- Au găsit copilul cel mai fericit? Unde sunt pantofii pe care mi i-ai promis?
Așteptarea a pus-o pe gânduri pe prințesă. Cum or fi arătând pantofii celui mai fericit copil? Or fi fost pantofi de rochiță, cizmulițe la modă sau teniși de firmă? Ce culoare or fi avut? Roz, roșii, albaștri, galbeni? Pantofii veseli trebuiau să fie cu siguranță colorați. Or fi fost decorați cu flori, curcubee sau clopoței? Or fi având luminițe ca pantofii aceia pe care i-a văzut într-o reclamă la televizor? Nu mai avea răbdare.
În cele din urmă, ziua a venit. Doica regală a venit în fugă în camera prințesei cu știrea:
- Înălțimea Voastră, am vești bune și vești proaste!
- Spune-mi-le pe cele bune, a țipat prințesa, incitată.
- Ei bine, a spus doica regală, sunt bucuroasă să va spun că am găsit cel mai fericit copil din tot regatul.
- Atunci unde sunt pantofii mei? a cerut prințesa, nerăbdătoare.
- Asta e vestea proastă, a răspuns doica regală. Cel mai fericit copil din tot regatul nu are pantofi deloc!
(din „101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți”, Editura Trei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu